Stima / respect de sine versus nevoia de autocunoastere
Ascultam un podcast al lui Damian Draghici, in care Andreea Raicu povestea cat de speriata si nesigura era ea cu adevarat, in urma cu cativa ani, comparativ cu imaginea de vedeta calma, echilibrata, puternica si sigura pe sine pe care o percepeau cei din jur, respectiv cei ce o priveau la televizor. A fost in India, a participat la acele intalniri de grup, in izolare fata de ceilalti, numite retreat, in care un indrumator spiritual te ajuta " sa te cunosti cu adevarat si sa te exprimi in acord cu sinele tau ".
Este o tema pe care o aud foarte des in ultima vreme, sustinuta de personalitati media, dar mai putin de personalitati puternice, incercate de viata, de genul unor chirurgi exceptionale sau a unor oameni cu o puternica cultura si realizari in domeniul artistic (teatru, film chiar si biserica).
La un moment dat, Andreea o dadea de exemplu pe Marilyn Monroe: ce femeie dorita de barbati era, adorata ca model de femei si cat de trista se simtea ea, iar sfarsitul ar fi fost in acord cu ceea ce simtea in interiorul sufletului si gandea ! Damian sustinea concluzia Andreei, dar ... ceva ma framanta. Ceva parea inexplicabil: cum poti sa degaji atata feminitate, dragalasenie, valoare, incredere, putere, indemanare in a gestiona oameni si situatii, cand esti atat de fragil in interior ??? Iar asta se aplica si la Andreea si la Marilyn si la multi altii.
De unde vin tristetea, deznadejdea si nesiguranta ?
De unde vin puterea, sarmul, magnetismul, valoarea pe care le simt si apreciaza ceilalti ?
Explicatiile " la moda " sustin ca omul este impins de societate (parinti, profesori, partid, rude etc) sa fie altfel decat asa cum este, sa faca pe plac celorlalti cu pretul renuntarii la propriile dorinte, sa respecte norme sociale false, care inhiba in loc sa dezvolte propria personalitate . Abia cand treci printr-un proces (indrumat) de autocunoastere reusesti sa " te cureti " de ceilalti si sa redevii TU INSUTI, ca si cum anii care au trecut reprezinta o pierdere de timp si resurse; abia acum reusesti sa infloresti cu florile tale, nu cu ale celorlalti (altoi, pentru cunoscatori :) ). Cei " spalati si curatati " devin alti oameni !!!
Reflectand la cele de mai sus, am gasit un al treilea aspect (asa cum sustine si domnul Florian Colceag, exista cel putin trei INTOTDEAUNA): cei care te-au conditionat de mic (atat cat au reusit sa o faca) au lucrat cu materialul clientului. Adica nu puteau sa faca o diva din o balbaita aiurita, cu minte putina si imprastiata. Nu puteau scoate un artist dintr-un afon sau neindemanatic. Nu poti scoate carate dintr-un carbune. Diamantul trebuie sa existe ! Urechea muzicala trebuie sa fie acolo ! Simtul cromatic se exprima prin pori si atitudine, inainte sa ajunga in varful penelului !
Omul de langa tine are propriile asteptari si teluri proprii neatinse, dar vede in tine aspecte pe care tu nu le constientizezi, nu le exteriorizezi suficient incat sa le apreciezi si tu. Te forteaza, te impinge, te obliga sa mergi pe un drum, pentru ca asa a fost invatat si el: cu brutalitate, nu cu delicatete perseverenta si, mai ales, responsabila pentru sufletul pe care-l indruma in viata. De aici vine frustrarea: din oprimarea brutala, din lipsa intelegerii, din indiferenta fata de entitatea spirituala cu care comunicam.
Indrumatorul, oricare ar fi el, ar trebui sa urmareasca punerea in valoare a potentialului celui indrumat, cu detasare fata de propriile aspiratii sau nereusite. Antrenorul sa arate sportivului drumul spre podium, modul in care sa parcurga acest drum, dar si spiritul, atitudinea interioara care sa insoteasca acest tandem (antrenor - sportiv) spre succes. Nu cu brutalitate (te vaiti ca un copil), nu in goana dupa bani sau onoruri, nu cu amenintari ( daca nu esti primul, atunci esti un nimeni !). Am folosit exemplul din sport, poate pentru ca este mai usor de inteles.
Mai la inceput, am facut referire la medici exceptionali. Acestia, am observat, nu s-au plans ca nu ar fi fost intelesi, ca au fost fortati sau abuzati emotional. Veneau la spital de la ora 5 sa se informeze, pentru ca la ora 6 deja sosea " profesorul ", iar ei trebuia sa stie sa prezinte evolutia cazurilor, variante de abordare, aprecieri personale etc, toate in contextul in care investigatiile de specialitate erau minime, rare, pe primul loc fiind doar observatia personala si deductia: se comunica cu bolnavul cu rabdare si atentie, coreland toate informatiile primite cu observatia directa. Munca de Sisif, dar niciunul nu cadea in depresia sau depersonalizarea despre care azi vorbesc toti.
Da, este adevarat, o parte dintre acesti " monstri sacri " au plecat in viata pe un drum indicat de parinti, ca in scurt timp viata sa-i reorienteze catre succesul intr-o alta ramura. Dar toti apreciaza ca ceea ce au facut la inceput i-a ajutat in ce a urmat. Fara resentimente, fara disperare, fara reprosuri, fara dezamagire sau deznadejde.
De unde aceasta diferenta intre generatii ?
Te las sa gasesti singur raspunsul, daca crezi ca merita cautarea lui.